Pe unde am fost...

Ziua a 5-a. Plaja dimineata si drum dupa masa.

Din pacate, check-out-ul la Vila Katarina se face destul de devreme, pe la ora 10-10.30. Am obtinut un maxim 11, dar nu prea ne ajuta.

Ne hotaram ca dupa micul dejun sa predam camera, apoi sa mergem pe plaja, urmand ca dupa pranz sa plecam la drum.

Asa ca la ora 9 suntem deja pe malul marii. De la vila coboram cam 100 de metri pe o straduta catre plaja.
Plaja care nu e cu nisip, ci cu pietricele. In schimb nu prea sunt turisti. Ori e prea devreme, ori zona e mai pustie. Ceea ce ne place mai mult.

Dupa o mica balaceala, merg intr-o mica recunoastere de-a lungul plajei. E o fasie ingusta, cu mici pontoane din loc in loc, strajuita de vile si palmieri. In zona asta nu sunt terase, nici plaja cu sezlonguri. E liniste, iar putinii turisti motaie sau citesc cate o carte.

Ne schimbam si noi locul de plaja, intr-un loc unde pietricelele sunt mai mici si apa mai putin adanca. Oricum, in 5 metri apa se adanceste destul de mult pentru Tudor. Asa ca se mai joaca si pe mal, intre doua reprize de inot.

Singura parere de rau este ca nu ne-am rezervat decat o noapte de cazare pe insula. Ar fi meritat macar 2 nopti. Liniste, apa limpede si calda, palmieri, portocali, maslini...

Ne despartim cu greu de plaja, ne intoarcem la vila sa recuperam masina (cei de acolo ne-au permis sa tinem masina in parcarea lor pana plecam). Luam o gustare rapida de la "pekara" (patiserie) si plecam de pe insula, dar nu inainte de a ne opri sa vedem si orasul vechi.

Folosim parcarea de pe tarm, parcare care este foarte mare si costa 10 kuna/ora. De aici trecem podul de lemn si ajungem in orasul vechi Trogir. Practic, micul port se afla intre tarm si Insula Ciovo.

Din 1997 acesta face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind unul din cele mai bine conservate orase medievale din Europa.

Strazile inguste ne duc catre port, unde, la umbra palmierilor admiram niste "barcute" trase la mal...

Ne incantam ochii cam o ora pe mica insula, apoi ne indreptam catre parcare.
Ne punem repede de acord ca data viitoare cand mai ajungem prin zona sa stam vreo 2 zile aici.

Podul fotografilor :)

Trecem pe la benzinarie sa facem plinul, apoi studiem harta si indicatoarele bine, caci gps-ul vrea sa ne duca pe autostrada, iar noi vrem sa mergem pe drumul national catre Plitvice, evitand cat mai mult autostrada.

Reusim sa pastram drumul de coasta catre Zadar, dupa ce setez gps-ul sa nu ne mai bage pe drumurile cu taxa si nu ma mai pune sa intorc "la prima" ca sa ma trimita el pe unde vrea.

Din Zadar ne luam la revedere de la Marea Adriatica si schimbam directia catre est, spre Gracac, apoi catre nord, spre Parcul National Plitvice.

Dupa atata mare, ni s-a facut dor de munte. Adica incep serpentinele din nou, ca le-am cam dus dorul :)
Soseaua incepe sa urce, iar temperatura sa scada usor, de la cele 30 de grade de pe litoral, inspre 25 de grade in munti. Asta in primii kilometri. Ca drumul continua sa urce, apoi sa mergem printr-un fel de podis, unde se racoreste bine, putin sub 20 de grade.

Dar muntii se apropie si in zona parcului sunt doar 14 grade. Trecem de intrarile in parc, si mai mergem vreo 10 km. Am reusit sa facem rezervare la Hotel Gabrovac, care, fiind la 10-11 km de intrarea nr. 1 din parc, este mult mai ieftin decat hotelurile aflate chiar langa parc, care in afara de pozitie nu cred ca au alta justificare pentru tarife. Mai bine facem 10 minute cu masina decat sa dam 70 de euro in plus pe noapte. Deci 10 km = jumatate de tarif :)

Este un hotel de 3 stele, curat, decent, dar care pare putin imbatranit. In receptie e o senzatie de hotel sindicalist de pe la noi sau unul dintr-o statiune de tratament, in care e mereu liniste, iar clientii se odihnesc intre 2 proceduri...

In schimb camera este mare, baia la fel, iar internetul merge binisor.
Receptionera ne spune ca pentru cina le putem vizita restaurantul. Aruncam o privire si vedem 2 ospatarite plictisite care alunga niste muste imaginare de plictiseala.

Hotelul are un singur etaj, la parter avand restaurantul si "Trgovina" asa cum apare pe un indicator. Adica un minimarket. Facem o recunoastere sa vedem daca avem cu ce ne aproviziona a doua zi, cand avem de gand sa stam de dimineata si pana spre seara la Plitvice.

Cum restaurantul nu ne facea cu ochiul, am pornit pe drum vreo 700 de metri catre un restuarant pe care-l zarise Mihaela mai devreme si care era destul de aglomerat in parcare, semn ca mancarea ar trebui sa fie destul de buna.
Nu e deloc scump, mancarea este foarte buna, iar portiile ... cam mari :)
Adica te saturi cu un singur fel de mancare.

Ne intoarcem la hotel si adormim repede, cu gandul la apele albastre pe care le vom vedea maine.

Maine la Plitvice! Ura!

Ziua de astazi o asteptam nerabdatori. Dupa atatea poze vazute pe net cu aleile si podetele din Parcul National Plitvice si cu apele sale turcoaz, planuim sa ne trezim devreme si sa nu pierdem timpul aiurea.

Dupa micul dejun trecem pe la "trgovina" - magazinul de la hotel, sa ne aprovizionam cu sandwichuri pentru pranz.

Multi din cei cazati aici procedeaza asa, caci vanzatoarea ne intreba prin semne daca ne taie baghetele de paine sa punem feliatele inauntru. Cu vreo 3 euro rezolvam pranzul.

Cei 10-11 km pana la intrarea nr. 2 (Uzlaz 2) ii facem repede. Parcarea pare destul de libera, dar dupa ce trecem de bariere ne dam seama ca trebuie sa urcam pe o alee pietruita si sa ne gasim un loc printre copaci.
Pai la 7 kuna/ora (cam 1 euro) parcarea, ma gandeam ca e o parcare reala, dar de fapt o lasi prin boscheti. Buna treaba bai croatilor.
Macar am ajuns printre primii (daca se poate zice asa, ca erau deja vreo 70-80 de masini).

Urmatorul pas este sa trecem pe la chioscul de bilete. Un bilet pentru adult este 180 kuna (aproape 25 euro), iar copiii sub 7 ani au gratuitate.
Pe spatele biletului avem si o harta sa ne orientam putin. Harta de la punctul de informare turistica e pe bani. Pe bune? La 25 de euro intrarea nu se poate da si o harta nenorocita? Nu am cerut o brosura sau o carte, ci o mica harta. Una mica, serios.

Noroc ca dupa ce iti alegi traseul pe care-l doresti, in functie de pregatirea fizica si timp, e simpla treaba: urmaresti indicatoarele cu litera corespunzatoare traseului.

Gata si cu biletele si traversam soseaua pe un pod, catre intrarea in parc. Mai mergem pe niste alei asfaltate pana la trenulet.

Inainte de concediu am studiat putin cum sta treaba cu parcul. Traseele sunt in numar de 8, fiecare avnd cate o litera. Sunt 2 intrari, iar traseele au intre 2 si 8 ore.

Pe scurt: parcul e format din "Upper Lakes" si "Lower Lakes". Traseele scurte se invart in jurul lacurilor de jos, iar un traseu complet porneste de la lacurile de sus si coboara pe poteci sau podete pana la cele de jos.
In biletul de intrare este inclus accesul in parc, trenuletul (un camion Unimog cu vreo 2 remorci) si o traversare cu vaporul.
Noiam ales traseul K (6-8 ore), deoarece avand cazarea si in noaptea asta tot langa parc, nu conteaza ora la care terminam plimbarea. Cu traseul K vedem mare parte din parc (urcare cu trenuletul, coborare pe poteci, traversarea lacului cu vaporul, coborare pe poteci pana la intrarea 1, apoi trenulet pana la intrarea 2).

Putin dupa ora 10 eram la punctul de plecare a trenuletului. Acesta face cam 15 minute pana sus. Pe bilet erau trecute ST3 si ST4 (statiile de coborare), dar se pare ca ST3 acum e de fapt 4... Ma rog, o mica chestiune ce nu corespundea cu harta de pe bilet, dar care ne-a fost explicata rapid.
La intrarea in traseu, o "ranger-ita" ne stampileaza biletele si pornim la vale :)

Cateva informatii in limba romana: Apa, combinată cu dioxid de carbon din sol, formeazăacid carbonic care dizolvă dolomitul și calcarul rocilor carstice. Apa se evaporă în lacurile expuse exteriorului sau pierd dioxidul de carbon în zonele turbulente, cauzând precipitații și apoi depuneri de calcar. (click pe link)

Acum ce sa zic, vorbele sunt de prisos; culoarea apei este ca in fotografii.

Succesiunea lacurilor - la fiecare lac era cate un indicator care ne arata unde suntem:

Apa dispare brusc in pamant si cativa metri mai incolo se revarsa in lac, formand o cascada spectaculoasa:

Coada mare pe poduri. La un moment dat se blocase o portiune de vreo 10 m din cauza a 2 turisti carora nu le iesea poza cum trebuie. Daca incercai sa treci sau te intorceai brusc si aveai un rucsacel in spate, aveai sanse sa arunci pe cineva in apa :)
Asa ca toata lumea se uita la toata lumea si pe stanga si pe dreapta. Si nimeni nu se misca. Am facut o "magie" simpla si in 10 secunde am eliberat pontonul: un "everybody on the right side"cat sa ma auda tot poporul si gata problema. Pai ori suntem latini, ori nu mai suntem :)

Putin dupa pranz ajungem la lacul cel mare, care se poate traversa cu vaporasul. Din fericire, chiar daca coada este maricica, ajungem exact cand ambele vapoare electrice ajung la ponton, asa ca in 10 minute deja plecam catre malul opus.

Ceea ce citisem pe net, ca de multe ori coada este foarte mare, am descoperit cand am coborat din vapor. Noi am nimerit intr-o zi de vineri. Probabil ca sambata si duminica e mai nasol.

Pauza de pranz. Aici e o zona mare cu vreo 2 terase, toalete, magazine cu suveniruri. Am avut noroc si de o vreme extraordinra: soare, fara vant si fara canicula.

De aici traseul nu mai este aglomerat deloc si putem sa facem poze in voie.

Aici gasim o bifurcatie: traseul continua inainte pe celebrul pod care apare in fotografiile de prezentare a parcului sau sa mergem in dreapta sa vedem si pestera Supljara.

Am zis sa mergem putin si prin pestera, dar de fapt se traverseaza prin pestera si se iese deasupra raului, de unde vedem traseul ce mai continua putin peste lacurile de jos, urmand apoi sa urce in locul in care am ajuns.

De aici nu mai avem mult si ajungem la intrarea nr. 1 din parc.

Dupa vreo 7 ore de la plecare, asteptam obositi trenuletul sa ne duca cale de vreo 2 km catre intrarea nr. 2, unde avem masina.

Cu imaginea apelor turcoaz inca in privire, plecam spre hotel. Ne racorim cu o bere pe terasa, in timp ce Tudor mai gaseste cateva resurse de energie sa se joace.

Mai gasim si noi resurse sa mergem pana la pensiunea la care am mancat in seara anterioara si cu vreo 40 de kuna (cam 5 euro) ne saturam cu o pizza imensa toti 3.

Revenim la hotel si somnul vine repede.

Maine e ultima zi in Croatia :(

Pentru galeria completa cu poze - click pe prima poza, apoi scroll.

Ultima zi in Croatia. Planul este sa ajungem pana seara in Budapesta, cu o oprire nu prea lunga pe drum. Initial ne gandeam sa ne oprim in Zagreb pentru cateva ore. Dar, in vreo 2-3 ore, nu avem timp sa vedem mare lucru.

Asa ca lasam Zagrebul pe altadata si alegem sa ne oprim in apropierea lui, in Samobor.

Reusim sa plecam de la Hotelul Grabovac pe la 9.30. Azi nu suntem pe graba. Pana la Samobor mergem pe drum national. Este si o portiune scurta de autostrada intre Karlovac si Zagreb, dar nu prea ne ajuta. Drumul national e destul de circulat, iar viteza de deplasare nu e foarte mare. Oricum, in jurul pranzului ajungem in micul oras.

Cum parcarile prin centru sunt scumpe si de obicei cu putine locuri, am lasat masina la vreo 10 minute de mers pe jos de centru, intr-o parcare gratuita. Prima parcare gratuita din Croatia :)

Vara pe schiuri :)

Samobor este un mic oras atestat prin anul 1242 si aici se pare ca a fost inventat cremsnitul, deci trebuie sa-l incercam si noi pe asta original.

Toate terasele din centru au cremsnitul in meniu, ramane sa te decizi la care sa te opresti. Cum recomandarile ziceau de U Prolazu ca il are pe cel mai bun, am strabatut cu privirea piata centrala si am descoperit terasa imediat.

Servirea se face de niste ospatarite ce seamana cu cofetaresele de pe la noi, cu sortuletul si bonetica putin retro. Nici zambet nu prea au, dar sunt destul de amabile.

Foto by Tudor :)

Asadar, iata-ne cu 2 cremsnituri maricele, servite cu un pahar cu apa. Crema este ceva mai moale sau mai pufoasa decat la noi. Si putin cam calda. Se pare ca din cauza comenzilor prea mari, prajiturile nu prea au timp sa se raceasca cum ar trebui. Dar nu-i nicio problema :)

Nemaiavand kuna in portofel, am intrebat daca putem plati in euro. Au zis ca e ok; ne-au adus bonul in kuna, ne-a aproximat un curs acceptabil, am dat euro si am primit restul in kuna. Doua cremsnit cu apa si o cafea au fost in jur de 3,5 euro. Ieftin.

De cei cativa kuna disponibili am luat un magnet de frigider si asa am scapat de ei.

Din centru ne-am indreptat catre ruinele Castelului Samobor aflate pe dealul de la marginea orasului. Pana la castel traversam un parc si urcam incet pe o poteca prin padure.

Podul de lemn care face legatura dintre strada principala si parcul orasului. Din parc porneste poteca catre cetate.

Vechea cetate este in paragina, zidurile fiind destul de degradate.
Ar fi in plan o reconstructie, dar momentan nu se misca nimic pe aici...

La intoarcere traversam din nou parcul, zarim si cateva lacate razlete pe balustrada de la marginea paraului...

... trecem pe langa "City Museum"...

... mai trecem prin centru...

... si ne luam la revedere de la Croatia :(

Dupa ce facem plinul la benzina, intram pe autostrada cu directia Ungaria. Pana la granita avem cam 100 de kilometri. Asta inseamna vreo 5,2 euro. La vama stam la o coada cam jumtate de ora, apoi in prima benzinarie ne oprim pentru Huvinieta (13 euro).

Pana la Budapesta avem numai autostrada si pe la ora 19.30 ajungem in capitala Ungariei.
Rezervarea o avem la Hotel Thomas, nu departe de centru. Il gasim repede si din fericire avem noroc si cu un loc de parcare in fata hotelului. In mod normal se plateste parcarea, dar fiind weekend, nu e nicio taxa. Hotelul are si un garaj langa el, dar costa 10 euro/zi, iar cei cu masina pe gpl, din cate am vazut afisat, nu au voie in garaj :)

Dupa ce ne-am lasat bagajele, am luat/primit un teanc de harti si pliante si am plecat pe malul Dunarii la o mica plimbare de seara. Am vazut podurile de la distanta. Oboseala s-a adunat si ne intoarcem la hotel pentru ca maine avem de umblat prin oras destul.

Ultima zi plina de concediu. Avem de gand sa strabatem Budapesta, atat cat ne tin picioarele. O zi este putin. Budapesta e mare si sunt multe de vazut...

Cu o seara inainte am studiat putin hartile si pliantele primite de la hotel. Am ales sa facem o plimbare de la podul de langa "Citadela" pana la Insula Margareta.

O croaziera pe Dunare era o varianta de rezerva sau, in functie de oboseala, o optiune pentru seara. Pana la urma nu s-a mai concretizat. Ramane pe data viitoare.

Daca aveam o minivacanta de 3-4 zile in Budapesta, ar fi meritat unul din city pass-urile ce includ transportul gratuit, pe langa multe alte gratuitati si avantaje. In schimb, pentru o zi merge combinatia mers pe jos plus un transport in comun la intoarcere.

Hotelul Thomas la care am stat este la vreo 5 minute de podul Petofi. De la acesta ajungem in vreo 10 minute la urmatorul pod, cel de langa dealul cu Citadella, de unde cam incepe zona turistica.

Hotelul, pe langa faptul ca este destul de aproape de centru si destul de ieftin, nu prea are cu ce sa impresioneze. Dar pentru 2-3 nopti este in regula. Cu exceptia micului dejun care a fost cel mai prost mic dejun servit pana acum. Bufet, dar... sarac rau si cu mult parizer. Vreo 3 feluri :)

Asadar, cu burta plina, sau mai goala... am plecat la tocit pantofii.

Vapoarele cu croaziere pe Dunare tocmai isi descarcau pasagerii.

Am traversat podul Szabadsag si am urcat la Citadella.

Un parc pe drum inseamna pauza :)

De aici coboram pe aleile inguste pana la Podul Elisabeta.

Mergem in continuare pe malul vestic al Dunarii, pana la Castelul Buda.

Intram putin si intr-o galerie de arta unde putem vedeam o macheta a Budapestei.

Urmeaza o plimbare prin curtile Castelului Buda. Aici ne-a prins si singura ploaie din vacanta, ploaie ce a durat cam 15 minute. Apoi... soare :)

Din intamplare am nimerit la un festival traditional combinat cu un mini targ de turism.

Din fericire nu am fost nevoiti sa mai cautam o carciuma unde sa mancam la pranz. La targ oamenii erau pregatiti cu bunatati. Nu ieftin, dar acceptabil ca pret.

Coborarea de la castel am facut-o cu funicularul. Acesta a fost construit in 1870, are o lungime de 95 de metri si o inaltime de 51 metri.
Coborarea nu a fost ieftina. Pentru 1 minut si jumatate am platit toti trei aproape 10 euro...

Si am ajuns la "Kilometrul 0", langa Podul cu Lanturi.

Ne-am continuat plimbarea, am trecut de cladirea Parlamentului si am ajuns la Podul Margit (Margaret).

Dupa atata mers, am intrat pe Insula Margaret, sa facem o pauza pentru odihna.
Pe insula accesul auto este interzis, dar sunt vreo 2 linii de autobuz care vin pana aici.
Este destul de mare, dar se pot inchiria biciclete cu care sa o strabati de la un capat la altul.

Noi am ales sa ne odihnim putin, in timp ce Tudor se "odihnea activ".

N-am vazut decat un sfert, poate, dar sigur vom reveni aici.

Destul de obositi pentru a ne intoarce pe jos la hotel, alegem metroul. Avem 5 statii si nu trebuie schimbat metroul. Ce am observat la metrou: trenurile sunt destul de vechi si au 2 viteze: una maxima si una ...; pardon, a doua nu exista. Adica "talpa si frana" - la plecarea din statie mecanicul accelereaza la maxim, foarte repede. Te tii bine de bara si urmeaza apoi o frana zdravana, caci a ajuns in statie. Deci e un metrou foarte rapid :)

Pentru cina am facut o cautare pe tripadvisor sa vedem ce avem in zona hotelului. Din 3-4 variante ne-am hotarat la un mic restaurant: Jedermann.

E un mic restaurant/bistro/cafenea, unde au loc concerte de jazz, pe o mica scena din interior, iar in spate, intr-o micuta curte interioara se mai gasesc cateva mese.
Patronul este un danez (parca) stabilit aici, iar de bucatarie se ocupa ... bucatarul (sper) care era si barman si ospatar si ... ce mai trebuia :)

Gulalsul si curry-ul de pui cu sos de prune si scortisoara au fost excelente!

Dupa o masa delicioasa, am mai gasit putina energie pentru a merge pe malul Dunarii pentru cateva fotografii de noapte.

Final de vacanta.
Urmatoarea zi a inceput cu ploaie, deci am pornit spre casa devreme. In ~ 11 ore, cu pauze, eram in Ploiesti.
Ce se comprima timpul cand esti in vacanta...

Cateva informatii despre drumul catre Muntenegru - Croatia - Ungaria:

Initial luasem in calcul varianta cu iesirea din tara pe la Portile de Fier, apoi drumul catre Belgrad cu o noapte de cazare. Dar cum drumul in continuare, spre Budva, era lung, nu apucam sa vedem Belgradul pe indelete.

Urmatoarea varianta a fost cu o noapte popas in Serbia, la Zlatibor. Asta insemna sa fim tot destul de departe de Budva.

Dupa alte calcule si cautat variante de cazare, am ales sa traversam Serbia in prima zi, iar prima noapte de cazare sa fie in Zabljak (Muntenegru). Practic, eram langa canionul Tara, iar de aici nu aveam foarte mult pana in Budva si puteam face si alte opriri pe drum, fara sa ne grabim.

Am iesit din tara pe la Calafat-Vidin, pe noul pod. Asta inseamna taxa de pod (27 lei) si vinieta (5 euro) pe Bulgaria, doar pentru 60 de km cat am strabatut Bulgaria. Dar, drumul fiind mai scurt cu aproape 100 de km, a meritat.

Vama Bulgaria -Serbia este Vrashka Chuka, o vama micuta in care vamesii par plictisiti din cauza traficului slab. Cautand pe net am vazut o informatie cum ca este posibil ca vama aceasta sa aiba program doar ziua. Nu am o confirmare sigura, din pacate.

Pentru traversarea Serbiei am folosit gps-ul, setand traseul din localitate in localitate. Am ales doar localitati mai mari si ne-am verificat cu un atlas cu harti cand aveam mici nedumeriri.

Am mers prin: Zajecar - Paracin - Krusevac - Kraljevo - Novi Pazar - granita cu Muntenegru - Berane - Canionul Tara - Mojkovac - Kolasin - Podgorica - Cetinje - Budva.

De la Krusevac, gps-ul a vrut sa ne duca catre Novi Pazar prin statiunea Kapaonik. Cum stiam ca e statiune de ski, ne-am aruncat un ochi pe harta si am vazut ca pare un drum secundar, nu cel european pe care trebuia sa mergem. Asa ca decat sa ne trezim prin munti pe drumuri mai proaste, am ales sa facem un mic ocol prin Kraljevo. Deci o harta pe hartie e buna pentru backup si verificare.

Din Muntenegru catre Croatia am mers cat am putut pe drumul de coasta, evitand autostrada (acolo unde era).

Croatia este intrerupta de o fasie de vreo 8 km de Bosnia si Hertegovina. Asta inseamna putin timp pierdut cu trecerea frontierei. Noi am avut noroc si n-am prins aglomerat. Atentie la cartea verde pentru Bosnia, caci unele companii de asigurari nu o au inclusa in polita RCA standard. Am dat pe o suplimentare cam 35 de lei, in tara, inainte de plecare.

In Croatia am tinut drumul pe coasta pana la Zadar (cu o exceptie de 100 de km, cand am intrat pe autostrada). De la Zadar am pornit catre Plitvice National Parc, pe drumul national catre Zagreb.

Dupa Zagreb a fost totul mai simplu, caci am intrat pe autostrada pana la Budapesta.

Prin Muntenegru.

Viniete / taxe de drum

Bulgaria: vinieta - 5 euro / o saptamana; pod Calafat - Vidin: 27 lei.
Serbia: nu are vinieta. Autostrada se plateste: se ia un bilet la intrare, iar la iesire un operator verifica biletul si incaseaza banii. Accepta euro. Noi am dat 50 eurocenti pentru 12 km.
Muntenegru: fara vinieta, fara taxe.
Croatia: fara vinieta. Autostrada se plateste: tichet la intrare, iar la iesire se achita in Kuna, card sau cica si euro (la unul din punctele de taxare ni s-a spus ca "no euro").
Bosnia: fara taxe.
Ungaria: vinieta, 13 euro, valabila o saptamana (practic pe ea sunt trecute 10 zile).

Diverse
Chestii nasoale: limita de viteza in Serbia si Muntenegru este de 80 km/h.
Chestii bune: daca totusi te mananca undeva si depasesti viteza legala, ai sanse mari sa scapi de amenda; soferii dau flash-uri ca disperatii, deci e greu sa te prinda radarul (care e tip pistol, deci se ascunde militianul mai bine decat masina radar).

Talonul masinii mi-a fost cerut de vreo 2 ori doar. In rest doar buletin/pasaport. In unele vami, cand vad numere de UE, te lasa sa treci imediat.

Pret benzina:
Cand am plecat, benzina la noi era cam 6.3 lei. In Bulgaria si Serbia era cea mai ieftina: ~5.7-5.8 lei.
In Muntenegru era putin mai ieftina ca la noi, dar putin mai scumpa decat in Serbia. In Croatia si Ungaria ca la noi sau putin mai scumpa.

In rest... drum bun!

Ne-am intors la munte, sa mai strabatem niste poteci cu piciorul, intr-un weekend in care la campie era ceata si burnita, iar la munte prognoza arata soare.

Si asa a si fost. Plecati cam tarziu de acasa, am ajuns putin peste ora 12 in Poiana Brasov. Parcarea din centru era goala, nu erau decat vreo 5 masini acolo. Rar e Poiana asa de goala in weekend.

Avand in vedere ca la ora 17 se cam intuneca, ne-am luat bagajul repede si am plecat la drum.

De pe harta am ales traseul ce porneste de langa Capra Neagra, pe marcaj cruce rosie.

Dupa ce am traversat partia Bradul am intrat in padure in dreapta. Poteca merge paralel cu partia pana unde se termina teleschiul, apoi coteste usor la dreapta.

O buna parte poteca e de fapt un drum.

Dupa traversarea partiei Sulinar si apoi pe sub teleferic, am intrat practic pe Drumul Rosu.
Din loc in loc poteca mai disparea putin prin padure, insa in cea mai mare parte se merge pe Drumul Rosu.

spre Zarnesti

Orasul Zarnesti, la poalele Pietrei Craiului se zarea putin prin atmosfera cetoasa.

Tudor a avut misiunea de a urmari marcajele :)

La umbra racoare, la soare ceva mai placut.

Uite-asa vine ursul, tiptil-tiptil...

Tot mai sus.

Lacul de acumulare folosit la producerea zapezii artificiale.

Mai rapid ca noi.

Oboseala si foame: "hai ca acum ajungem, miroase a mancare :)".

Dupa aproape 2 ore din Poiana Brasov iata-ne pentru prima data la Cabana Postavaru.
Istoria ei: cabanapostavaru.ro

Hai mai repede cu mancarea aia, ca as manca si un urs :)

by Tudor

Ne-a placut tare mult in cabana, toata lumea era amabila, vorbareata, zambitoare.
Mancarea gustoasa, iar prajitura casei - delicioasa :)

In curand cred ca trebuie sa-mi iau aparat. Tudor l-a confiscat partial deja...

Si pune fetele sa stea la pozat:

by Tudor

Asta cand nu-si face vreun selfie :)))

Pe la ora 16 plecam la vale, ca sa nu ne prinda intunericul prin paduri. Ca poate le-o fi foame si la ursi si nu e bine sa aflam.

Soare avem, dar e cu dinti. Cu multi dinti.

Ajungem in Poiana cu ultimele raze de lumina, dar fiind inca devreme nu plecam spre casa direct, ci mai facem un ocol prin Brasov.

Ca de obicei, parcam in spatele centrului vechi si apoi, pe/prin Strada Sforii, ajungem in Piata Sfatului rapid.

Si cam atat, ca s-a facut frig :)

Miroase a iarna. Sa vina!

Google Earth, chef de pedalat, soare, gasca vesela. Reteta perfecta pentru o zi de biciclit pe dealuri. Sau aproape reteta perfecta...

In cursul saptamanii Cristi apuca mousul hotarat si incepe sa traga niste linii pe Google Earth. Eu trag cu coada ochiului si il aprob tacit.

"Uite, pe aici e o vale, un fost rau; pe aici pare drum etc."
"Da, sigur, pare ok; gata, mergem!"

Adica incercam un traseu prin zona dealurilor dintre Urlati si Mizil. Cristi isi aduce aminte de niste zone pe care le-a mai strabatut prin copilarie. Ma rog, doar o parte, ca pe vremea aceea n-avea google, deci trebuia sa o ia la picior prin natura.

In weekend adunam toate bicicletele pe care le-am gasit si gasca de 6 pedalatori e gata (eu, Mihaela, Cristi, Georgiana, Ionut si Andra).

E caldura mare, dar speram ca in zona deluroasa e putin mai racoare.

Ajungem repede "in the village of Fantanele", ala din Prahova. Parcam in centru (probabil) si vreo jumatate de ora pregatim bicicletele: una are roata desumflata, alta o frana blocata. Amanunte, nu ne-ncurcam noi in ele.

Siii, start!

Mergem spre nord, pe asfalt.

Iar in scurta vreme intram pe un drum de pamant. In departare vedem dealurile cu vii. Printre ele trebuie sa mergem noi, pe langa un parau si sa iesim sus pe ele peste cativa kilometri. Teoretic.

Mai facem mici popasuri pentru hidratare. Surse de apa se pare ca nu vom gasi prea curand.

Drumul incepe sa urce incet, apar si vile, dar paraul nu se zareste. Din loc in loc apare cate un ochi de apa cam statut. Paraul e aproape secat.

Incercam sa mergem pe sus, dar drumurile dispar in vegetatia abundenta.

Se pare ca tot prin albia paraului e mai bine.
Sa o numim "Valea lui Ionescu". El a gasit-o pe google earth, el s-o detina.

Drumul e bun pana ... nu mai e bun.
Al naibii google earth asta, nu stie sa zica si el "ba, pe acolo sunt bolovani mari, mergeti prin alta parte.

Asa ca, atunci cand se ingroasa gluma, incepem sa cautam variante pe dealuri.
Plec cu Cristi in recunoastere si, de bucurie ca am gasit un drum bun, bagam si un selfie.

Facem un efort si in 2-3 minute urcam coasta abrupta si suntem pe drum normal.

De acum se pare ca vom avea si ceva viteza.

Sau nu. Drumul prin padure se termina si incepe o mica urcare. Pe gps vedem localitatea Tataru in fata, dar cam departe, iar in stanga Malu Rosu. Care pare destul de aproape.

Apa e pe terminate, iar cele cateva mure gasite ne mai dau putina energie.

Facem un popas si incercam sa gasim drumul catre prima localitate. Vegetatia e cam mare, dar pana la urma Cristi prinde putin semnal la telefon si verifica harta. Decreteaza: "pe aici ma!".
Pana ii culege pe ceilalti, pornesc pe drum, in speranta ca ajung la o surssa de apa sau la o carciuma.

Ajung la sosea lesinat si fara apa :)
Dar, la prima casa, gasesc niste sateni de treaba de la care obtin 2 litri de apa rece cu care cobor dupa restul gastii.
Parca e mai bine acum.

Carciuma nu gasim ca cica e devreme; dupa ora 19.00. Deh, program de mall satesc...

Obositi de la urcare, decidem sa nu mai continuam traseul propus, ci sa coboram cei 9 km pana in Fantanele pe asfalt.

Soseaua este excelenta si vitezele sunt destul de ridicate.
Cica unul din ciclocomputere a aratat 78 km/h. Sper ca nu din cauza caldurii.

Un mic picninc inainte de intrarea in sat ne mai da putere pentru a ajunge la micul magazin din "zona centrala" unde parcasem masinile.

Cu ocazia asta, zona "turistica" Fantanele - Malu Rosu a fost invadata de 6 turisti veseli, la care unii sateni s-au uitat ca la urs.

Si un mic filmulet produs de Spielberg-ul grupului:

PS: fotografiile puteau fi mai bune, dar sunt facute cu un telefon ieftin si bun :)

Final de an. Din fericire, finalul e cu destule zile libere, ca sa putem intelege ceva din vacanta.

Planul e simplu: stam prin Seica Mare, ne plimbam prin Sibiu si schiem la Paltinis.

In ziua de Craciun avem parte de un soare cu dinti, dar fara zapada.

Targul de Craciun din Sibiu ne asteapta :)

Si bucuria copiilor: masinute, trenulete...

Pentru prima data de cand tot mergem prin Sibiu, am urcat si in Turnul Sfatului. Deschis pentru vizitatori si in zi de sarbatoare.
Intrarea - 2 lei :)

Din fericire se insereaza destul de repede si luminile incep sa se aprinda.

Piata Mica

Podul Minciunilor

Ochii de pe acoperisuri:

Ne mai plimbam pe strazi si trecem prin "tunelul secret", pentru a reveni in Piata Mare.

Dupa vreo 2 zile a venit si zapada mult asteptata. Si ne-am intors si noi in centru :)

Dupa plimbari relaxante combinate cu meniuri "porcine" trebuie sa facem si niste miscare. Paltinisul este la o aruncatura de bat. Sau doua.

La Arena Platos e zapada din belsug si prindem vreo 4 zile de dat cu doagele la vale. Soare, ninsoare, viscol... de toate :)

O gustare inainte de nocturna.

Cand nu plecam nicaieri, ne facem de treaba pe langa casa:

Pe cat de lunga a fost minivacanta, pe atat de scurta ni s-a parut :)

5 fotografii din Transilvania. Fara vorbe.

Acum un an ne urcam pe schiuri prima dată. In mod serios prima dată. Că 2-3 teste mai făcusem, dar de data asta aveam 5 zile la dispoziţie.
La finalul vacanţei ştiam să alunecăm pe pârtiile uşoare.

Între timp am mai prins câteva zile de schi, răzleţe, dar încet-încet au început să se mai lege mişcarile.

Acum, la un an distanţă, ca să evităm aglomeraţia vacanţei de pe Valea Prahovei, ne-am gândit să mai exersăm vreo 6 zile tot la Păltiniş, la Arena Platoş.

Munţii Făgăraş, în drum spre Sibiu

Din păcate, n-am mai găsit cazare pe lângă pârtie, aşa că ne-am mulţumit cu Pensiunea Alpin din Valea Ştezii, lângă Răşinari, la vreo 13 km de pîrtie.

Din fericire, drumul a fost destul de liber şi am apucat în prima zi să facem câteva coborâri.

Şi ca să nu ne doară picioarele din prima zi, ne-am dat şi cu sania.

Anul ăsta avem mai multă zăpadă decât anul trecut.

Luni, prima zi de vacanţă, mă aşteptam să găsim pârtia plină de la prima oră, ca toţi cei care au ocupat pensiunile din apropiere să se reverse la teleschi.
Când colo, pauză, parcarea goală :)

Pârtia goală. Asta e bine. Avem loc berechet şi nu stăm la coadă la urcare. Mai ales că acum funcţionează şi un telescaun, paralel cu teleschiul de jos.

În 5 zile am avut parte de vreme pestriţă: soare, viscol, ceaţă, vânt puternic de vreo 60-70 km/h...

Am bătut pârtiile de dimineaţă până la închiderea instalaţiilor. Cu rezultate bune se pare :)

Hmm, în curând o nouă pârtie, dar detalii nu ştie nimeni. Doar nişte zvonuri, din care ar trebui să iasă vreo 2 km de pârtie... Sperăm să nu fie doar zvonuri.

Până la urmă am schiat până ne-a luat somnul pe pârtie :)

Dar, cu toată oboseala, ne cărăm schiurile singur la maşină. Schiuri pe care la sfârşit le-am schimbat cu altele mai lungi, prin "buy-back" la Winter Outlet.

Final de vacanţă :(

"Tomba"în acţiune :)

Soare, zăpadă multă şi fără vânt. Asta e reţeta ideală pentru ski la Sinaia. Şi sâmbătă, 14 februarie, am nimerit reţeta.

Tocmai bine, să mai scăpăm de pârtiile uşoare pe care am învăţat să schiem. Să mergem, aşadar, şi pe cele medii :)

Coincidenţa face ca sâmbată să fie prezenţi pe pârtie si cei de la Tabere cu Suflet. Deci o oportunitate pentru Tudor să schieze cu alţi copii şi să mai progreseze puţin.

Iniţial ne gândeam să urcăm cu cabina direct din Sinaia, dar, făcând un calcul la cartele şi timp ne-am dat seama că e mai rentabil să mergem cu maşina până la Cota 1400 şi de acolo cu instalaţiile mai sus.

Din Sinaia, pe drumul spre cotă am zărit un singur indicator care cred că era pus puţin "invers". Adică ne-a orientat catre telegondolă şi ne-am trezit la bariera de la parcarea gondolei. Ne-a zis parcagiul să facem prima la dreapta şi am ieşit lângă Cabana Schiorilor, pe drumul bun către cotă.
Dar, aici, surpriză: un mare semn de interzis. Şi multă gheaţă şi zăpadă pe drum. După ce m-am scărpinat între urechi am zis că mă risc. Şi hai la deal. Până sus e bine să nu opreşti maşina că e mai greu de plecat de pe loc. Am zis că a fost muuultă gheaţa, nu?

Explicaţia privind lipsa deszăpezirii mi-a fost confirmată: primăria nu are interes să cureţe drumul. Doar deţine o gondolă care poate urca turiştii până la cotă, nu?
Şi drumul chiar era curat până la gondolă...

Ajunşi la Cota 1400 găsim parcarea aproape plină. Deci şi alţii au ales varianta economică :)

După ce ne echipăm ne aşezăm la coadă la cabina spre Cota 2000.
Având în vedere ca suntem prima dată la schi aici si că deja e trecut puţin de ora 10, alegem cartele pe puncte: 80 de lei pentru 10 puncte. Orice urcare (cabină, telescaun 1400-2000 sau telescaun Valea Dorului) anulează 2 puncte.

Skipass-ul pe o zi, adult, costă 145 lei. Cam mult, dar dacă eşti la prima oră la cabină si cobori de pe pîrtie la ultima oră, atunci e mai rentabil decât punctele.

Pe la ora 11 suntem la Cota 2000 şi apucăm să facem câteva poze până ne întâlnim cu Taberele Sufleteşti.

Radu îi bagă direct la treabă.

Alegem să mergem după ei, pentru o mică recunoaştere.
Prima coborâre e pe varianta către Valea Dorului.

Apoi, cât mai bagă ei incă o coborâre tot pe variantă, noi alegem pârtia de lângă telescaun.

Eeee, acum se simte diferenţa în picioare între pârtia uşoară de la Păltiniş si o pârtie medie :)

Pentru prânz am coborât la Cota 1400, pe Drumul de Vară. Puţin cam îngust în anumite porţiuni, dar noroc că a fost zăpadă destulă.

După un mic picnic ne-am întors pe platou cu telescaunul şi am mai prins câteva coborâri, combinate cu 2 manşe de concurs aranjate de Radu.

După ultima urcare cu telescaunul roşu, zis şi "fierătania", am pornit la vale tot pe Drumul de Vară.

Din păcate a fost destul de aglomerat, căci toată lumea a dorit să evite cabina la coborâre şi s-a înghesuit pe mica pârtie.

La Cota 1400 coada de la telecabină era destul de mare, dar, înghesuiţi in 2 maşini, am ajuns în Sinaia mult mai repede.

A fost o zi frumoasă, singurul regret fiind că nu am avut timp pentru mai multe coborâri.

Data viitoare recuperăm :)

S-au aliniat astrele bine şi am mai prins înca o zi bună de schi. Am avut de ales între Sinaia şi Poiana Braşov.

Ne-am hotarât să încercam ceva nou, deci mergem la Poiană.

Ideea e să plecăm devreme, să găsim un loc de parcare rezonabil. Pe la 7 şi un pic plecăm din Ploieşti şi în jurul orei 9 suntem în Poiană.

Lângă telecabina Kanzel coada la parcare blocase strada, aşa că am făcut cale întoarsă şi am parcat lângă Şura Dacilor.

Cu schiurile în cârcă, în vreo 10 minute am ajuns la baza pârtiei.

Deja coada la telegondolă începea să crească, dar până ne-am luat skipass-urile, coada la telecabină s-a micşorat şi în 20 de minute eram sus pe munte.

Am pornit uşurel, pe Drumul Roşu, pentru încălzire :)

Vremea a fost excelentă. Sau aproape... Un pic cam cald totuşi. La bază termometrul arăta 13 grade la prânz.

Până la prânz pârtiile au fost bune. După ora 13, deja se formau mormane de zăpadă, zăpada devenea moale şi nişte pietricele rele işi făceau apariţia ca să muşte puţin din talpa schiurilor.

Am combinat coborârile pe Drumul Roşu cu cele pe Sulinar, într-un final făcând o tură şi pe Lupului, până la telescaunul de sus.

Prima coborâre abruptă am ocolit-o pe variantă, dar pe a doua am mers, mai uşurel, dar am mers :)

Sulinarul, pârtia preferată a lui Tudor:

Se apropie ora 16, pârtiile nu mai sunt aglomerate.

După închiderea gondolei, prindem ultima urcare cu telecabina şi mai facem o coborâre pe Drumul Roşu, căci picioarele noastre erau cam obosite.

Final de zi :)

Detalii:
- parcare 12 lei/zi (pe lângă Predeal-20 de lei şi parcare in gropi, asta e lux)
- skipass: 140 lei/zi (mai ieftin cu 5 lei decât Sinaia/Predeal şi cu instalaţii mai multe)
- coadă la urcare: între 5 şi 20 minute (acceptabil)

Poate mai vine o ninsoare până la primavară :)

Orestiada - Didymoteicho - Soufli - Alexandroupoli

Grecia.

Ne duce cu gândul la plajă, insule, soare, taverne...

Cam așa e, dar dacă sapi adânc descoperi că, pe lângă frumusețile ei clasice, poți avea parte de multă istorie, de sit-uri arheologice, de păduri răcoroase și plantații întinse de măslini, de munți, de orașe mici prin al căror centru istoric te poți pierde preț de câteva ore.

Ca să aflăm câte ceva despre Eastern Macedonia and Thrace, Organizația Naționala de Turism a Greciei în parteneriat cu HTS Travel, ne-au invitat într-o plimbare de la est la vest, pe itinerariul Orestiada - Didymoteicho - Alexandroupoli - Komotini - Xanthi - Kavala - Drama.

De-a lungul drumului poți descoperi mărturii din toate perioadele istorice, dar mai ales din perioada Imperiului Roman, perioadă în care a fost construită și Via Egnatia, ce lega Bizanțul (Istambul) de Dyrrhachium (actualul Durres din Albania).

Am plecat pe jumătate adormiți din București, în jurul orei 5, dar puțin după prânz intram deja în frumoasa Grecie, prin partea de este a țării, aproape de granița cu Turcia, lângă Edirne.
Suntem în regiunea Evros, ce se întinde până la țărmul mării, acolo unde vom descoperi mai târziu orașul Alexandroupoli.

Dar până acolo facem o oprire în primul oraș de după graniță, Orestiada. Suntem primiți de câteva oficialitați ale orașului, iar înainte de prezentare, firește că facem o pauză de cafea, pentru a intra în atmosfera grecească. :)

Orestiada este un oraș relativ tânăr, de aceea este considerat mai mult un oraș de tranzit. Dar merită făcut un mic popas aici, dacă nu pentru o vizită la muzeu, atunci măcar pentru a servi o cafea la una din terasele din piața centrală.

Nu zăbovim prea mult, căci următoarea oprire va fi puțin mai lungă. Ajungem in Didymoteicho și din viteza autocarului zărim ruinele unei vechi cetăți pe dealul în jurul căruia se află orașul.

Acesta a avut o istorie zbuciumată, încă de pe vremea romanilor, orașul de jos fiind distrus în timpul Imperiului Bizantin și apoi cucerit de Imperiul Otoman.
Se pare că numele său înseamna "ziduri gemene", fiindca existau 2 orașe fortificate, ce aveau zidurile de apărare identice.

Facem o scurtă vizită la Biserica Ortodoxă, care, în ciuda mărimii, a fost construită în numai 2 ani.

Străbatem apoi orașul pe străduțele sale înguste și ajungem în dreptul Moscheei lui Mohamed I, construită în secolul 15. Din păcate nu s-a putut vizita, dar ne-am continuat drumul, pe străduțele din ce în ce mai pustii, către dealul pe care se găsesc ruinele castelului.

Castelul Didymoteicho, construit pe vremea împaratului Justinian, în secolul al 6-lea, reprezintă una din cele mai importante construcții bizantine de pe teritoriul Greciei. Aproximativ 1000 de metri de ziduri și ruinele a 24 de turnuri mai pot fi văzute în prezent.

Plimbarea noastră până în partea de sus a castelului a culminat cu un mic picnic cu produse locale, pregătit de gazdele noastre.

Tot ce e frumos trece repede, așadar și noi pornim pe alte străduțe la vale, străduțe a căror liniște e tulburată doar de pașii noștri.

După un dejun în care am fost răsfațați cu alte produse tradiționale, ne-am continuat drumul cu autocarul către orașul Soufli, pentru a vizita Muzeul Mătăsii.

Din copilărie imi aduc aminte cum mergeam la școală să hrănim viermii de mătase cu frunze de dud adunate din cartier. Aici, la muzeu, vom vedea cum apare produsul final, mătasea. Nu sunt eu un fan al muzeelor, deci nu mă așteptam să găsesc ceva prea interesant, daaaaar, se pare că un muzeograf care iși face meseria cu pasiune, poate face un călător să plece extraordinar de încântat.

Asa a fost cazul și aici: doamna care ne-a prezentat etapele prin care mătasea ajunge de la minusculii viermi, la finele mătăsuri, probabil că a fost o actriță extraordinară într-o viață anterioară, dar care și-a păstrat pasiunea. Prezentarea ei a fost un adevarat spectacol interactiv. Așa că dacă aveți drum pe aici, nu ocoliți muzeul.

Finalul zilei ne găsește străbatând orașul Alexandroupoli, capitala regiunii Evros, un oraș relativ nou, ce până prin secolul 19 a fost doar un sat de pescari.

In 1871 orașul a fost conectat la calea ferată, zona devenind ușor accesibilă și pe uscat, nu numai pe mare. Războiul ruso-turc din 1877-1878 și-a lăsat amprenta în arhitectura orașului, în timpul reconstrucției: ofițerii ruși au decis ca străzile să fie paralele și cât mai largi pentru ca trupele să poată avansa rapid și fără să aibă parte de străduțe ce nu duc nicăieri. De aici și arhitectura diferită față de celelalte orașe vechi.

Acum e un oraș plin de viață, din viteza autocarului lăsând impresia că la terasele din centru nu vei găsi o masă liberă.

Ne cazăm pe malul mării, la Thraki Palace Hotel. Rămân cu ochii ațintiți în zare... O fi de la oboseală?

Apusul ne mai lasă lumină cât să zarim conturul insulei Samothraki, aflată în largul mării, apoi să ne retragem la o tavernă pentru ne bucura gusturile cu gastronomia grecească.

Va urma!

Alexandroupoli - Komotini - Maroneia - Xanthi

Munți înalți ce îmbrățișează câmpiile și dealurile fertile ce coboară până pe plajele Mării Egee.

Sate de munte cu case simple, din piatră, plantații de măslini, lacuri cu păsări flamingo. Aceasta este Regiunea Rodopi.

Astăzi părăsim Alexandroupoli (și regiunea Evros), dar nu înainte de a face o scurtă vizită la 3 hoteluri de la malul mării. Asta în timp ce colegii jurnaliști s-au plimbat prin centrul orașului să verifice dacă farul (simbolul orașului) este la locul lui.

Pentru a descoperi ce ne mai oferă orașul, va trebui să mai fac o vizită și altă dată :)

Cam așa se vede vacanța de la Grecotel Hotel...

Mai târziu cu 60 kilometri, ajungem în Komotini, fiind așteptați de oficialitățile orașului la prefectură, pentru o scurtă prezentare a regiunii și pentru a ne asigura de sprijinul acestora în promovarea Macedoniei de Est și a Traciei.

Locomotiva ar vrea să plece, dar noi sigur am vrea să o ținem pe loc, să ne lase să descoperim orașul la pas.

După o vizită la muzeul de arheologie, am pornit la pas, alături de ghidul nostru grec, să descoperim puțin din istoria orașului.

Komotini, capitala Județului Rodopi, este centrul administrativ al regiunii Tracia. Conform arheologilor, Komotini există încă din secolul al 2-lea, fiind la început o mică așezare, un loc de popas lângă Via Egnatia. Cu timpul a fost construită și o cetate pentru a veghea asupra drumului roman.
O parte din ruinele cetății bizantine mai sunt vizibile și astăzi în centrul orașului.

Biserica ortodoxă din centrul orașului are o arhitectură neobișnuită, dar din păcate nu s-a putut vizita.

O ultimă oprire o facem la Muzeul Ecleziastic, aflat într-o clădire din secolul 14, care, în perioada dominației otomane, găzduia un Imaret (azil de binefacere) - "bucătării publice" ce ofereau mâncare nevoiașilor. Acum clădirea adăpostește o expoziție de icoane pictate între secolele 16-19.

Apoi ne-am pierdut pe străduțele pline de terase și cafenele,

Una din cele două moschei (Geni Tzam) ale orașului, construită în 1585 și renovată și extinsă în anul 1902. Lângă ea se află turnul cu ceas, construit în 1884 de către Sultanul Abdul Hamid al II-lea, cel care a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman.

Oricât de îmbietoare era, am lăsat-o singurică în soare...

Am urmărit microbuzul prietenilor greci ce ne-au condus până în pitorescul sat Maroneia, unde, din fericire pentru papilele noastre gustative, am fost poftiți la o tavernă pentru a testa o mulțime din bunătățile grecești.

Maroneia, un sat tradițional aflat pe dealurile de la poalele Muntelui Ismaros, a apărut în secolul 16, când locuitorii unui orășel cu același nume de pe malul mării s-au refugiat aici pentru a scăpa de pirați.

Desigur, pirații din zilele noastre au găsit repede o domniță pe care să o răpeasca câteva secunde pentru a o păstra în istoria fotografiilor de pe facebook.

În rest, toate bune; cum ar zice italianul: "dolce far niente"!

Pornim și noi tot "dolce" prin plantațiile de măslini, de unde zărim ieșind din mare Insula Samothraki...

...apoi privind in zare către munți...

...nici nu ne dăm bine seama când au trecut cei 4 km până la...

... teatrul antic. Capacitatea teatrului era de 2500 de locuri, acesta fiind folosit până în secolul 4. În anul 2009 restaurarea a fost finalizată, 1600 de ani de liniște luând sfârșit, aici organizându-se spectacole culturale ce beneficiază de o acustică excepțională.

Părăsim liniștea din Maroneia și ne îndreptăm către magnificul oraș Xanthi.

Apusul ne prinde în goana autocarului trecând pe lângă lacul Vistonida. Zărim cu coada ochiului conturul păsărilor flamingo pe partea dreaptă, iar pe partea stângă, pe 2 insulite mici, trecem pe lângă Mănăstirea Sfântului Nicolae.

În Porto Lagos ne încântăm privirile cu lumina roșiatică a soarelui ce se stinge ușor în mare.

În scurt timp ajungem în Xanthi. După cina la Hotelul Z Palace, hotărâm să facem cunoștință cu centrul vechi al orașului.

Și uite așa ajungem cu amicii noștri greci să "happy living"într-un pub unde ne-am simțit extraordinar.

Despre minunatul Xanthi, vorbim în episodul urmator.

Xanthi - Nestos River - Kavala

Eat eel at Buru,

Drink wine from Makri,

Kiss a girl from Xanthi,

And you will never die.

zice un vechi catren

După o noapte albă (pentru unii) sau gri (pentru alții), singura metodă să putem respecta programul ar fi să aplicăm metoda de mai jos:

Se pare că dă rezultate și reușim să ne ținem de program, iar după câteva minute de mers cu autocarul ajungem în centrul vechi (Palia Poli) al orașului Xanthi.

Se spune despre vechiul oraș bizantin Xanthi că este păzit de îngeri, 4 mănăstiri aflându-se în cele 4 colțuri ale orizontului. Este unul dintre puținele orașe din Grecia, care s-a dezvoltat armonios, cu respect pentru istoria și trecutul său. Un oraș multicultural, ce a reușit să câștige un loc în inima tuturor locuitorilor săi, indiferent de religie sau origine etnică.

Ne-am "rătăcit" pe străduțele vechi, singura grijă fiind să nu ne pierdem unii de alții. Nu că ne-ar fi părut rău să stăm mai mult...

Orașul a fost construit după 1829, anul în care a fost distrus de două mari cutremure. A fost construit pe ruinele și în jurul bisericilor, care fuseseră acolo din perioada bizantină. În secolul al 19-lea, Xanthi a fost un mic oraș de 8.000 de locuitori, prosper financiar, datorită bogăției aduse de cultivarea, prelucrarea și transportul tutunului, dar și datorită poziției sale privilegiate pe rutele comerciale importante.

Orașul a fost construit de meșteșugari sosiți din Macedonia și Epirus (o regiune aflată între Grecia și Albania), având un farmec aparte: străduțe pietruite, case vechi având scările împodobite cu flori, porți sculptate, lemn si țiglă, curți mici cu flori și copaci și multă liniște.

Muzeul Folcloric este găzduit într-unul din marile conace ale orașului, acesta aparținând unui comerciant de tutun (Kougioumtzoglou). Un muzeu care mie mi-a plăcut și care merită vizitat.

Eleganța și frumusețea caselor este evidentă. Se pare că între meșteșugari exista o competiție acerbă, în tot orașul vechi nefiind două case identice. Fiecare are identitatea ei proprie, atât la exterior cât și în interior: case simple, hanuri, magazine, biserici, dar și vile neoclasice occidentale ai căror proprietari au fost în principal comercianți de tutun.

Pe una din ultimele străduțe ale orașului vechi am descoperit Muzeul umbrelor - "The house of shadow". Încă un muzeu care mi-a plăcut. Artă contemporană, deh.

Artistul Vaitsis a creat din resturi de tablă, sârme, cartoane, plastice niște forme care la prima vedere par un morman de ... ceva.
Dar puse în lumină creează niște umbre extraordinare:

După turul orașului vechi ne-am relaxat vreo jumătate de oră la o terasă, așa cum le stă bine grecilor... pardon, călătorilor.

În așteptarea autocarului și a colegilor ce încă mai bântuiau prin oraș, ne-am așezat în piața centrală, lângă turnul cu ceas.

Poți bea o cafea în centrul pieței pentru a fi văzut sau...

... o poți bea la înălțime ca să vezi tot.

Și dovada că am fost și eu prin plimbarea asta :)

Colegii jurnaliști încărcați de energia vibrantă a orașului;

Ne luăm rămas bun de la Xanthi, oraș în care m-aș întoarce cu următoarea ocazie, măcar pentru o zi și o noapte.

Pentru partea a doua a zilei avem rezervată puțină aventură. Ne îndreptăm către albia Râului Nestos.

Râul Nestos- “râulvieţii”reprezintă granița naturală dintre Macedonia și Tracia, apele sale ce izvorăsc din Munții Rila (Bulgaria) străbătând văi și defilee adânci, cale de 233 km, până la vărsarea în mare vizavi de Insula Thasos. Delta Râului Nestos reprezintă unul din cele mai importante habitate umede din Grecia, dar și din Europa, având o suprafață de 500 kilometri pătrați.

Pe lângă drumețiile ce pot fi făcute pe malul râului, există și o potecă amenajată în defileul acestuia, în lungime de 22 km. Pentru călătorii mai aventuroși, raftingul sau coborârea cu caiacul trebuie neapărat încercate.

Și acum să vedem cu ce ne pot ține ocupați cei din echipa Riverland.

Ne împărțim în câteva grupe și, în timp ce unii iau parte la probe extrem de "dificile", adică trasul cu arcul, noi ne pregătim de o tiroliana peste râu.

Hmmm, cum eu nu sunt prieten cu înăltimile amețitoare și cu hăurile ce pot apărea sub mine, mă gândesc de 3 ori înainte să... ba nu, mint. Nu m-am gândit deloc. Am zis că mă dau și m-am dat.

Extraordinară senzația.
Oricum, de pe margine primești încurajări încă de la echipare: "don't worry; there's no accident this year". Mda, eram probabil primii pe anul ăsta :)

A venit apoi răndul nostru să ne urcăm în caiac. Am fost transportați în "tabara de bază" unde ne-am luat costumele de neopren și vestele.

Apoi fuga cu microbuzul în amonte, unde, după un instructaj amănunțit, facem echipe de câte 2 și ne urcăm în barcuțe...

Râul este lat, destul de calm... la început.
Dupa ce reușim să ne sincronizăm la vâslit ni se pare chiar ușor. Important este să urmărim prima barcă, în care se află unul din ghizi. După vreo două porțiuni mai agitate urmează să ieșim pe un mic canal, din albia principală. O barcă dinaintea noastră nu e de acord cu asta și, cu ajutorul unei crengi din apă, cineva face baiță :) Din fericire, nu eu.

Dar, no problem, într-un final toată lumea ajunge la mal, mai mult sau mai puțin udă.
Noi am făcut doar o mică parte din traseul care este inclus în programul Riverland.

Cine ajunge aici și vrea să coboare cu caiacul pe Nestos River trebuie să-și aloce o zi. Plecarea se face dimineața cu trenul, în amonte. Coborârea pe râu durează câteva ore, cu pauze, plajă, picnic...
Cine vrea senzații mai tari poate face și rafting în partea superioară a râului.

Fericiți și uscați la o masă îmbelșugată :)

A fost o experiență pe care sper să o repet în curând.

După pauza din munți trebuie să revenim către litoral, că parcă suntem în Grecia, nu?

Destinația: Kavala, Hotel Lucy.

După cină ieșim la o mică plimbare. Suntem pe malul mării, dar cam departe de centrul orașului. Ne retragem în micul port de lângă hotel și ne jucăm cu aparatele foto și facem socializare offline.

This is Kavala!

"We love Kavala", cu toate că, de explorat, au explorat-o puțin doar colegii jurnaliști. Asta înseamnă că ori ne povestesc ei ce au văzut prin oraș, ori revenim noi să o cunoaștem mai bine. Pe Kavala.

Noaptea devine parcă din ce în ce mai scurtă. Bărcile se leagănă ușor în port, iar noi ne legănăm ușor spre camere.

Eat eel at Buru,

Drink wine from Makri,

Kiss a girl from Xanthi,

And you will never die.

Să revenim în Xanthi, atunci. Că de murit, n-am murit, țipar parcă n-am mâncat, vinul nu mai știu dacă a fost puțin...

Va urma!

Kavala - Filippi - Nea Peramos - Nea Iraklitsa - Drama

Părăsim Kavala cu o mică părere de rău că nu am avut ocazia să descoperim oraşul la pas, dar cu speranţa că la următoarea vizită urcăm sigur la Acropola Cetăţii şi vom vedea de aproape Apeductul Medieval.

Mergem în schimb în vechiul oraş Filippi unde avem parte de o interesantă lecţie de istorie în mijlocul sitului arheologic.
Pe lângă teatrul antic descoperim şi ruinele oraşului antic Filippi, al cărui nume provine de la Filippos al doilea, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Sunt multe detalii istorice interesante, iar pentru poveştile ghidului şi turul sitului trebuie să ne rezervăm minim o ora din programul zilei.

La câteva minute de oraşul antic descoperim Biserica Sfintei Lidia, locul în care Apostolul Pavel a botezat-o pe Lidia, prima creştină din Europa, dar şi temniţa Sfântului Pavel.

Biserica a fost construită în stil bizantin, având interiorul din marmură şi fiind împodobită cu mozaicuri.

Unul din mozaicuri reprezintă călătoriile misionare făcute de Apostolul Pavel pe aceste meleaguri.

O parte din vechiul drum roman poate fi văzut şi astăzi pe malul râului.

Pe malul Râului Zygaktis descoperim şi Baptiseriul, locul în care a fost creştinata Sfânta Lidia şi în care se pot boteza creştinii şi în zilele noastre.

După puţină istorie şi religie ne continuăm drumul către litoral, să ne luăm la revedere de la mare.
Vremea este excelentă şi avem norocul unei mici pauze direct pe plajă. Suntem în Nea Iraklitsa.

Mergem apoi pe un mic promontoriu din apropiere, pe locul unei foste tabere pentru copii, să vedem dunele de nisip din Nea Peramos.

Dunele de nisip (între Nea Peramos şi Ammolofi Beach) reprezintă o înşiruire de plaje, care, în combinaţie cu apele cristaline fac din această zonă una din cele mai frumoase plaje din Grecia.

Şi ne întoarcem în Nea Iraklitsa pentru un dejun copios, udat cu ouzo, tsipouro şi alte licori care te fac să contemplezi peisajul la nesfârşit.

După masă ajungem în ultimul oraş din periplul nostru prin nordul Greciei: Drama.

Este un oraş relativ mic (având aproximativ 40.000 de locuitori), dar este unul dintre cele mai remarcabile oraşe din nordul Greciei.

Depozite de tutun multietajate:

Izvoarele Sf. Barbara înconjurate de parcuri şi zone de agrement, precum şi morile de apă, monumentele bizantine, conacele şi vechile depozite de tutun şi, nu în ultimul rând, muzeele, sunt doar câteva dintre obiectivele turistice interesante ale oraşului.

În ultima zi a circuitului, înainte de a părăsi Grecia, facem o ultimă oprire la Peştera izvoarelor Râului Angitis.

Aflată la poalele Muntelui Falakro este singura peştera din Grecia străbătută de un râu, în acelaşi timp fiind şi cea mai lunga peşteră din ţară.
Cu toate că lungimea vizitabilă a peşterii nu e foarte mare, din cauza debitului crescut al râului, nu o putem vizita în întregime. În perioadele în care debitul râului este scazut se pot vizita 500 m din cei 8,5 km cartografiaţi de speologi.

Fiind însă primavară, zăpada topită de pe munte a crescut debitul râului şi putem merge doar vreo 50 de metri la intrare.

Dar putem intra în peşteră şi prin locul pe unde de obicei se iese:

Turul nostru prin Macedonia de Est şi Tracia ia sfârşit în Prosotsani.

Ne luăm la revedere de la gazdele noastre şi sperăm să revenim în Macedonia de Est şi Tracia.

Mulţumiri:
Organizaţiei Elene de Turism
Visit Eastern Macedonia Thrace

Nu uitaţi: Visit Greece :)

Didymoteicho, Komotini, Xanthi, Kavala, Drama

Detalii mici, mărunte şi plăcute.

10 fotografii din Ciucas. Fara vorbe.

Primul weekend al verii ne-a prins pe litoralul românesc. Dorul de mare a fost potolit de invitaţia venită din partea Complexului Phoenicia Holiday Resort.

Prea multe detalii nu aveam, dar programul părea lejer.

Şi chiar a fost. O prezentare scurtă şi la obiect, apoi program liber, pentru a fi turişti, pentru a experimenta serviciile "live".

Ajunşi vineri în jurul prânzului, am fost preluaţi de la recepţie de una dintre simpaticele domnişoare de la PR, care ne-a făcut un tur al întregului complex, prezentându-ne fiecare zonă şi serviciile de care putem beneficia de-a lungul sejurului.

Am înteles că acest tur se face cu fiecare turist; cei care cunosc resortul şi nu simt nevoia să se plimbe cu tinerele domnişoare prin complex, sau dacă doamnele turiste consideră că soţii lor vor descoperi singuri restaurantul şi piscina, pot merge să ia în primire camera imediat :)

Cine nu mănâncă tot din farfurie, doarme afară :)

Era să uit: domnişoara care vă face turul complexului vă va lăsa o carte de vizita şi, în cazul în care mai doriţi informaţii sau aveţi nelămuriri, vă va răspunde cu promptitudine. Am testat, era ceva lipsă din inventarul camerei şi s-a rezolvat repede.

După ce ne-am luat camera în primire, am ales să facem o scurtă plimbare prin centrul staţiunii Mamaia.

Nu-mi aduc aminte să fi văzut staţiunea vreodată aşa de pustie, în luna iunie. Primul weekend al verii, iar turiştii nu-şi făceau simţită prezenţa. Să zicem că era vineri, puţin după prânz şi lumea încă muncea. Dar totuşi... Probabil este unul din cele mai slabe începuturi de sezon estival din ultimii ani.

Dar să lăsăm Mamaia în liniştea ei şi să revenim la Phoenicia. Aici pare că e unul din puţinele locuri animate din staţiune, cel puţin în perioada asta. Dacă aruncăm un ochi pe litoral, vedem şi de ce: are avantajul de a fi singurul resort de la noi care se aseamănă cu cele de prin alte ţari; nu este doar un hotel, e un complex, o mică industrie: 7 blocuri cu apartamente, restaurante (pe lângă cel principal, pentru mesele all inclusive, mai găsim un restaurant libanez şi unul italian); piscine (vreo 6, mai mici sau mai mari), plajă privată, locuri de joacă cu animatori. Dacă am uitat ceva nu-i problemă. Le gasiţi uşor :)

Majoritatea piscinelor sunt încălzite. Nouă ni s-a părut apa puţin cam rece şi am stat mai mult la piscina interioară, mai mult din cauza vântului care a batut destul de tare în cele 3 zile de minivacanţă. Dar erau câtiva turişti care se bălăceau în fiecare piscină.

Apa mării chiar dacă nu era prea rece, era totuşi cam agitată. Briza răcoroasă nu ne-a lăsat să ne bucurăm prea mult de nisip şi valuri, dar ăsta e avantajul unui hotel cu piscină. Vii la mare pentru ... mare, dar dacă vremea e potrivnică, ai măcar o variantă de distracţie.

Din când în când echipa de animatori vine pe marginea piscinei pentru diverse întreceri: înot, scufundări sau chiar un super concurs de umflat colace. Pentru mine a fost super, adică m-am chinuit super mult să umflu un colac, care cred ca avea supapa puţin defectă. Nici acum nu e umflat :)))

Am vorbit de bălăceală şi ni s-a făcut foame.
Păi să vorbim despre mâncare. De fiecare dată când am mâncat la unul din hotelurile grupului Phoenicia am fost foarte multumiţ. Şi cum eu sunt destul de pofticios asta e de bine :)

Restaurantul principal Kasttane, are un bufet împărţit pe mai multe zone: un bufet de salate, apoi unul măricel cu preparate calde; într-un colţ descoperi pizza, mai mergi puţin şi găseşti zona de specialităţi (fructele de mare combinate cu legume şi diverse sosuri, aruncate pe plita încinsă sunt excelente); de cuptorul cu lipii şi pâinici calde te desparţi cu greu, pentru ca în final să ajungi şi la grătarul pe care sfârâie ori un piept de pui condimentat, ori nişte mici savuroşi :)
Acum a fost foarte liber, nu ştiu în plin sezon câtă înghesuiala este, dar oamenii se străduiesc să fie totul bine.

Ca să mănânci liniştit, poţi lăsa copiii să se joace în faţa scenei, domnul clovn având grijă să le facă concursuri ca să nu se plictisească.

Seara spectacolul e garantat: muzică, dansuri, concursuri şi voie buna :)

Info diverse:
Pachetele all inlcusive încep cu cina în prima zi; brăţările pentru AI se primesc după ora 16.00; în ultima zi sejurul se încheie cu dejunul.
Pe plajă există un bar pentru pachetul all inclusive.
Dacă ajungeţi mai devreme şi vă e foame, pe plajă există un restaurant libanez şi unul italian.
Există şi o spălătorie auto gratuită; n-am gasit-o deschisă, deci n-am detalii.

La check-in primiţi nişte tichete pentru prosoapele de plajă/piscină. Şi mai primiţi şi un sfat: să nu le lăsaţi pe şezlonguri că s-ar putea să nu le mai găsiţi; şi costă "doar" 100 de lei unul. O măsură bună pentru a descuraja "rezervarea"şezlongurilor pe plajă.
Desigur, există încă turişti care se cred importanţi rău de tot şi care îşi lasă propriile prosoape pe câte un şezlong/baldachin la pisicnă. Am văzut asemenea specimene care după un mic bronz dimineaţa, au mai apărut de-abia după masă să mai stea puţin la soare. Până atunci imensul şezlong a avut grijă de prosoape. Nu, stimate turist cu mult gel în păr, ceilalţi nu te admirau, se uitau la tine să-şi dea seama cât eşti de snob, pe o scară de la "foarte snob" până la "cel mai snob".

E iunie, sezonul a început, dar mai sunt câteva lucruri de pus la punct. Micile detalii nefinalizate nu sar prea rău în ochi, probabil din lipsa aglomeraţiei. Încă e o atmosferă lejeră, în care fiecare îşi găseşte ceva de facut.

Să sperăm că până la urmă va fi un sezon frumos pentru turişti, cu servicii pe măsura tarifelor, iar pentru hoteluri să fie un sezon care la sfârşit să poată aduce un plus de experienţă şi o valoare ce se va reflecta în satisfacţia clienţilor.

PS: nu e un resort ieftin, dar tot timpul apar oferte speciale, iar cine işi face rezervarea din iarnă, are reduceri de până la 35%. Tariful se reflectă în servicii şi în calitate. De altfel, prin complex se găsesc panouri cu numarul de telefon la care îl găsiţi pe Preşedintele grupului, Dl. Murad, care aşteaptă sesizările turiştilor, importantă fiind satisfacţia acestora.

2014.AUGUST.28. Vacanta: Insula Ciovo, Trogir si drumul catre Plitvice

2014.AUGUST.29. Vacanta: Parcul National Plitvice (Croatia)

2014.AUGUST.30. Vacanta: Samobor (Croatia) si drumul catre Budapesta

2014.AUGUST.31. Vacanta: Budapesta

2014.AUGUST Drumul cu masina: Serbia - Muntenegru - Croatia - Ungaria - Romania

2014.NOIEMBRIE.15 O plimbare la Cabana Postavaru

2014.AUGUST.09 Cu bicicleta prin Prahova: Fantanele - Malu Rosu

2014.Decembrie.25. Sarbatori la Sibiu, ski la Paltinis

Transilvania - foto - episodul 2

2015.Februarie.02-06. Schi la Paltinis, Arena Platos

2015.Februarie.14. Ski in Valea Dorului, Sinaia

2015.Februarie.21. Ski la Poiana Brasov

2015.APRILIE.15-19 Grecia de Nord: Macedonia de Est și Tracia, episodul 1

2015.APRILIE.15-19 Grecia de Nord, episodul 2: Komotini si Maroneia

2015.APRILIE.15-19 Grecia de Nord, episodul 3: Xanthi si caiac pe Raul Nestos

2015.APRILIE.15-19 Grecia de Nord, episodul 4: Kavala - Filippi si Drama

Grecia - ferestre prin Macedonia de Est si Tracia

Grecia - mici detalii din Macedonia de Est si Tracia

Muntii Ciucas - foto - episodul 8

2015.IUNIE.5-7 Un weekend pe litoral, Phoenicia Holiday